Cred că, zilele astea avem cu toții o mare nevoie:

să învățăm să facem față momentelor de pauză pe care ni le oferă viața!

Acelor momente de după… după cădere, după renunțare, după sărbătoare sau după orice-ul care ne-a ținut în priză, în suspans, în efort, în dăruire, în motivație și-n viață.

De cele mai multe ori, pare mai greu să nu mai poți

Tăcerea, Inactivitatea, Renunțarea, Nimicul

ce urmează perioadelor în care… nu mai poți de-atâta efervescență. 🙂

Dar, ca toate-n Univers, momentele astea sunt foarte necesare. În principal pentru Regenerare. Apoi, fără ele am fi perpetuum mobile, niște roboței care nu se opresc niciodată și prin urmare niște inumani.

Fără ele am fi mai săraci. Fără ele nu am avea Perspectiva, acea minunată metodă care ne ajută să vedem lucruri pe care nu le-am văzut înainte. Înainte de după.

În perioadele mele de cădere, am învățat să mă mobilizez, să fac numai lucruri ce-mi sunt familiare. Am învățat să mă opresc, să-mi dau, pe bune, pauza aia mare în care-mi scot pachețelul cu mâncare, pus cu drag de-o mână iubitoare, mănânc și… eventual plâng, ca Labiș în Moartea Căprioarei.

După care, încep să-mi răsune în urechi versurile din Happy New Year (ABBA)…

May we all have our hopes, our will to try

If we don’t we might as well lay down and die…

Și-apoi????

În timp ce sunt oprită, trasă pe dreapta de poliția vieții, mică și amărâtă nevinovată care nici nu știe uneori ce-a încălcat, ce legi scrise sau nescrise a sfărâmat cu viteza și elanul ei, în acele momente speciale de no more champagne,

îmi (re)găsesc Perspectiva mea. Care zice așa:

– Ai căzut?

Reinventează-te!

Poate că menirea ta nu era să faci umbră…

Ci să construiești punți.